Dialogul steril şi aberant dintre liderii forţelor democratice nu este un „fenomen al naturii”. Zarva generată şi alimentată constant de AIE este un tertip menit să sustragă atenţia cetăţenilor de la incapacitatea de a soluţiona probleme economice şi sociale stringente. Atâta timp cât un politician pune în prim plan propriile necesităţi, bunăstarea economică generală nu poate fi realizată. Pentru că de obicei, ambiţiile economice şi financiare ale actorilor politici pot fi susţinute şi realizate doar cu preţul torpilării intereselor majorităţii. Şi liderii alianţei au demonstrat, aidoma comuniştilor, că aspiraţiile lor transcend problemele cetăţenilor. În decursul negocierilor privind constituirea AIE2 au intoxicat presa şi publicul cu declaraţii despre „principii şi valori”. Mai târziu însă, dezinvolt şi fără remuşcări, au recunoscut că dialogul despre „principii şi valori” a fost unul aparent. Că de facto, „s-a discutat despre partajarea funcțiilor” şi … „s-au mâncat macaroane”! Ei bine, ultimul „ingredient” ne-a fost oferit de rebelul şi „cinstitul” liberal Mihai Ghimpu. Liderul Partidului Liberal a fost mereu cel mai sincer şi mai deschis „element” al alianţei. Datorită lui am aflat „cine de la cine suge” pe arena politică autohtonă. După mai multe dezbateri pe marginea acestui „sofism” moldovenii au constatat – toţi sug unul de la altul ! Iata adevărul despre politica moldovenească!

În timp ce prosteau lumea cu discursuri insipide şi inconsecvente despre „principii şi valori”, politicienii democraţi târguiau funcţii ministeriale. Concomitent însă pentru a sustrage atenţia de la bazarul democratic-european tehnocraţii politici au lansat zvonul că Partidul Democrat (PD) planifică să facă alianţă cu Partidul Comunist (PCRM). Ce tornadă! Susţinătorii Partidului Democrat Liberal (PDLM) se pregăteau deja de revoluţie, iar alţii mai sensibili, au cazut pradă tulburărilor nervoase. Acest spectacol prost regizat i-a deconectat pe moldoveni de la realitate. Iar când şi-au revenit din euforie au înţeles că trebuie să achite mai mult pentru gaze naturale şi energia termică. După ce acordul de constituire a AIE2 a fost semnat, electoratul pro-democratic a respirat adânc. „Gata! Au noştri au învins. Amu ajungem şi în Europa”. O stare de spirit contradictorie au avut însă liderii alianţei. În loc să se bucure că discuţiile „despre principii şi valori” au „contribuit” la consolidarea forţelor democratice şi „diminuarea” influenţei comuniste în actul de guvernare ei s-au luat la harţă. De data aceasta PLDM-ul a fost acuzat că ţese o coaliţie secretă cu comuniştii. Cel mai mult dialogul PLDM-PCRM l-a afectat pe Marian Lupu, care de asemenea, încă în timpul discuţiilor despre „principii şi valori”, s-a întreţinut entuziasmat cu foştii colegi de partid.

Conţinutul AIE a devenit şi mai turbulent după ce Marian Lupu s-a acomodat în fotoliul de preşedinte al Parlamentului. După ce a fost investit în funcţie, democratul (prin pantalonii căruia se prevăd chiloţi roşii, vorba ex-ministrului afacerilor interne Ion Costaş) a adoptat un comportament autoritar şi agresiv în cadrul alianţei şi pe scena politică. Subit, existenţa premierului Vlad Filat a început să aibă un impact negativ asupra psihicului lui Lupu. Şi asta deoarece Filat încalcă flagrant şi frecvent, în opinia preşedintelui Parlamentului, „acordul de constituire al AIE2”! Da, exact acel acord care a fost ticluit din „macaroanele” despre „principiile şi valorile” inexistente! După mai multe dispute dintre PD şi PLDM premierul a călcat peste orgoliu şi a recunoscut că „lucrurile în AIE2 nu merg aşa cum şi-ar fi dorit”.

Un fenomen straniu, pe fundalul disensiunilor din cadrul AIE”, a fost tăcerea lui Mihai Ghimpu. Barem să pomenească despre povestea „betonului din alianţă”, pe care a inventat-o şi a depănat-o continuu anul trecut! Dacă nu exista „aprigul” anti-mafiot Sergiu Mocanu, am fi uitat cu desăvârşire de existenţa liberalului. Dar uite datorită lui moldovenii au aflat că şi Mihai Ghimpu a căzut ispitei prim-vicepreşedintelui Parlamentului, businessmanul Vladimir Plahotniuc. Incidentul care a succedat dezvăluirile liderului Mişcării Anti-Mafie confirmă „căderea în păcat” a lui Ghimpu. Nervozitatea liberalilor şi reticenţa democraţilor, pe marginea subiectului proiectului bugetului de stat, nu nu l-a speriat însă pe premier, care are talentul să respingă calm şi argumentat orice pretenţie. Chestiunea bugetului l-a afectat enorm pe Mihai Ghimpu – un personaj insignifiant pentru PDLM şi PD în actualele ocurenţe politice. În schimb, ambele partide îl folosesc iscusit în lupta pentru consolidarea poziţiei în cadrul AIE2.

În timp ce partidele democratice se dau nonstop în spectacol, sărăcia şi corupţia strivesc grumazul cetăţenilor. Produsele alimentare şi bunurile materiale indispensabile au preţuri europene, iar salariile sunt prea mici, pentru a asigura nivelul de subzistenţă. Cei mai afectaţi sunt bugetarii, tinerii şi pensionarii, or ei reprezintă majoritatea. Moldova este alta, decât se vede la televizor. Discuţiile „avansate” despre integrarea europeană, liberalizarea regimului de vize, aprecierile oficialilor europeni cu privire la „progresele obţinute” în domeniul reformelor şi a democraţiei, sau vizita vice-preşedintelui american Joe Biden la Chişinău este doar un decor frumos, care ascunde o realitate spirituală şi economică sumbră. Moldova este pe cale de dispariţie, şi supravieţuieşte deocamdată datorită exporturilor în baza materiei prime de import şi a remitenţelor moldovenilor de peste hotare. Deşi datoria externă a ţării creşte rapid, viaţa socială şi economică degenerează vizibil. Împrumuturile par să fie utilizate pentru întreţinerea guvernării, şi nu pentru înlăturarea obstacolelor care blochează dezvoltarea Republicii Moldova. Activitatea investitorilor străini este strangulată de grupări economice loiale partidelor politice de la guvernare. Businessul mic şi mijlociu este despuiat de stat prin impozite mari şi hărţuit de specimene dubioase din anturajul puterii. Pe fundalul acestor ocurenţe (necunoscute autorităţilor {sic!}), care menţin economia de consum, reconstrucţia socială şi economică a Republicii Moldova nu poate fi efectuată.

Rezultatele alegerilor din 28 noiembrie au bulversat o bună parte dintre cetăţenii Republicii Moldova şi au luat prin surprindere Uniunea Europeană şi Statele Unite. Toţi erau siguri de opţiunea proeuropeană şi prodemocratică a alegătorilor, de înfrângerea spectaculoasă a Partidului Comunist şi de consolidarea forţelor democratice. Sondajele preelectorale confirmau victoria democraţilor şi colapsul comuniştilor. Deşi mesajele transmise de peste ocean şi graniţa UE sunt încurajătoare, totuşi acestea trădează un subtext îngrijorător. Să fim oneşti: Occidentul era pregătit moral pentru alte circumstanţe. Discuţii aprinse despre evoluţia situaţiei politice şi presupusele acţiuni ale partidelor învingătoare au fost demarate încă de la primele rezultate preliminare prezentate de Comisia Electorală Centrală. În decurs de 24 de ore au fost publicate, de către experţi străini şi din ţară, mai multe scenarii privind desfăşurarea evenimentelor din viaţa politică a Republicii Moldova. Nimic inedit în toate aceste abordări patetice. Politicienii se confruntă cu aceeaşi situaţie controversată, ca şi anul trecut. Unica deosebire este că, de această dată, soluţia „alegerilor anticipate” nu mai poate fi trecută pe ordinea de zi, deoarece nu este convingătoare, iar „criza constituţională” este deja un subiect demodat. Deci, trebuie găsit un alt argument, în faţa cetăţenilor, pentru a justifica debandada de pe scena politică.

Europenii, în special cei de peste Prut, nu înţeleg de ce Moldova votează PCRM. Moldovenii, susţinători şi simpatizanţi ai partidelor prodemocratice, explică simplu acest fenomen: „toţi cei care optează pentru comunişti sunt proşti, imbecili, idioţi”. Adevărul este că rezultatele alegerilor generale din 2001, 2005, 2009 şi 2010 nu sunt întâmplătoare şi au o justificaţie logică. Opţiunea procomunistă a cetăţenilor reprezintă o consecinţă a deciziilor şi acţiunilor politice ale politicienilor aflaţi la guvernare până în 2001. În decurs de zece ani, de la obţinerea independenţii şi până la revenirea Partidului Comunist la guvernare, partidele politice „democratice”, constituite din oameni şcoliţi de Partidul Comunist din RSSM, foşti secretari de partid şi securişi, lichele ale regimului sovietic-comunist au acţionat în conivenţă cu interesele personale, şi nu în conformitate cu necesităţile şi priorităţile cetăţenilor. Tot ce au reuşit să facă, pentru noul stat Republica Moldova, a fost discreditarea noţiunilor de „democraţie”, „libertate”, „adevăr”, „solidaritate şi luptă pentru o cauză comună”. Ei au profitat de colapsul imperiului sovietic şi perioada de tranziţie pentru a se îmbogăţi şi a-şi asigura durabilitatea afacerilor. Aceste specimene, falşi patrioţi şi democraţi, au creat şi susţinut hoţii în lege şi grupările criminale. În acea perioadă moldovenii erau impuşi de circumstanţe să se conformeze legilor criminalilor, şi nu legilor noului stat. Noile ocurenţe au contribuit la înrăutăţirea situaţiei economice a tuturor cetăţenilor şi distrugerea infrastructurii Republicii Moldova. Nu afirm că în acea perioadă la guvernare nu s-au aflat persoane oneste şi competente, doar ca acestea erau excluse din procesul de luare a deciziilor, sau chiar înlăturaţi din jocul politic, practică folosită şi astăzi, de toate partidele, în mod special de cele aflate la guvernare.

Cum a evoluat viaţa cetăţenilor Republicii Moldova în acea perioadă? În primii ani de independenţă moldovenii s-au pomenit faţă în faţă cu sărăcia: fară locuri de muncă, fără salarii, fără produse alimentare, fără îmbrăcăminte şi încălţăminte. Câţiva ani bugetarii în loc de salarii primeau grâu, făină, paste, orez, şi fel de fel de terfe. Cei mai ingenioşi au început să facă naveta Moldova-România unde vindeau fel de fel de mărunţişuri, doar pentru a putea supravieţui. Alţii, au încercat să întemeieze şi să gestioneze mici afaceri, care în mare parte dădeau faliment din cauza „tributului”mare, care trebuia achitat racket-lui – grupări criminale protejate de politicieni, care estorcau bani prin intimidare şi violenţă. Legea acestor criminali deveniseră legea supremă în Republica Moldova. Ei erau stăpâni pe veniturile şi vieţile oamenilor. E adevărat, către anul 2001 situaţia economică s-a îmbunătăţit uşor, nu însă şi la capitolul „criminalitate, corupţie şi drepturile omului”. În timp ce pe plan politic şi economic dezordinea era în toi, Partidul Comunist a fost legiferat. Lupta pe scena politică ara atât de acerbă, iar oamenii atât de dezamăgiţi, istoviţi şi derutaţi, încât „evenimentul” a trecut pe neobservate. Din 1991 şi până în 2001 partidele politice au promis foarte multă „bunăstare economică şi socială”, „democraţie”, „libertate”, „salarii şi pensii” – promisiuni care au rămas neîndeplinite. Moldovenii erau în continuare săraci şi necăjiţi. Ei deveniseră apatici faţă de orice discurs politic. Partidul Comunist, care a apărut pe scena politică datorită forţelor democratice, a profitat de circumstanţele din acea perioadă şi de starea de spirit a populaţiei. În 2001 acesta le-a promis alegătorilor locuinţe, pîine şi salam la preţuri sovietice. Mesajul a avut un efect uluitor. Lumea a votat masiv Partidul Comunist.

Nici comuniştii nu şi-au îndeplinit promisiunile, dar cu toate acestea, după expirarea mandatului de patru ani, ei au continuat să guverneze Republica Moldova. De ce? Explicaţia este simplă. Democraţia era compromisă, iar partidele democratice care luptau de zor împotriva comunismului erau alcătuite din personaje, ale căror acţiuni şi decizii au compromis democraţia în Republica Moldova. Oamenii nu mai aveau încredere în ei şi nici în promisiunile populiste. Noţiunea de „democraţie” se asocia cu „trădarea”, „dezordinea”, „sărăciea”, „crime”. Cetăţenii îi calificau pe democraţi tâlhari şi trădători. Patru ani nu au fost suficienţi pentru a fi recâştiga încrederea majorităţii. Populaţia era încă rănită şi înrăită pe democraţie şi democraţi – cei care, în opinia lor, i-au lipsit de un trai decent şi i-au determinat să trăiască la limita sărăciei.De altfel, cea de-a doua victorie a comuniştilor, s-a datorat şi iscusinţei cu care a fost reformulat mesajul Partidului Comunist. În 2005 PCRM a cucerit prin discursul pro-european, inducând astfel în eroare pe alegătorii mai pretenţioşi. Abia după opt ani de guvernare comunistă cetăţenii au descoperit, în spatele unui populism ireproşabil, mitul comunismului. Ei erau pregătiţi să-şi schimbe opţiunile politice în favoarea democraţilor.

Revelaţia s-a produs şi graţie apariţiei pe scena politică a unor personaje noi, care la lumina reflectoarelor, păreau să fie revoluţionarii politicii moldoveneşti şi protectori incontestabili ai intereselor cetăţenilor. În raport cu ei, comuniştii păreau uzaţi şi neinspiraţi. Ceea ce nu a observat populaţia, în timp ce admirau „perspicacitatea” şi „patriotismul” noilor specimene politice este că acestea îi „escortau” pe politicienii compromişi şi dubioşi – cei care au gestionat greşit procesul de tranziţie în Republica Moldova, care au compromis democraţia, au protejat corupţia, criminalitatea, au legiferat Partidul Comunist şi au încălcat constant Legea. „Democraţii” care au preluat guvernarea după 2009 au dezamăgit într-un ritm record, mai ale pe tinerii, care au scandat împotriva comuniştilor pe 5, 6 şi 7 aprilie. O bună parte dintre acei, care susţin aprig forţele democratice, şi îi înjură astăzi pe votanţii PCRM-lui, nu au ieşit atunci în Piaţa Marii Asunări Naţionale, pentru a protesta deschis împotriva regimului comunist. Ba dimpotrivă, ei îşi sunau copii prezenţi la proteste şi îi somau să plece acasă. Iată conţinutul clasei politice democratice! Laşitatea, interesul material şi mizeria spirituală sunt trăsăturile distinctive ale acesteia.

Partidele democratice au avut o şansă să demonstreze că le pasă şi că sunt capabile să contribuie la soluţionarea problemelor sociale şi economice ale populaţiei. Dar au ratat-o. Greşeala democraţilor constă în subestimarea capacităţilor intelectuale ale cetăţenilor Republicii Moldova. Adevărul este că ei înţeleg mai mult, decât îşi imaginează politicienii. După atâtea minciuni şi trădări oamenii, cel puţin instinctiv, realizează falsitatea declaraţiilor şi acţiunilor politice. Opţiunea conaţionalilor noştri faţă de PCRM, pe 28 noiembrie, este meritul exclusiv al Alianţei pentru Integrare Europeană, care s-a compromis lamentabil. Politicienii „democraţi” şi proeuropeni” au demonstrat, în decurs de un an, că nu sunt cu nimic mai buni decât comuniştii. Chiar mai prost, la capitolul competenţă şi organizare. PCRM-ul nu este opţiunea politică a moldovenilor, este un refugiu, pentru cei mai nostalgici, şi o modalitate de răzbunare, pentru cei folosiţi şi trădaţi de democraţi. Nu cetăţenii au reinventat PCRM-ul, ci forţele politice democratice, în primii zece ani de independenţă. Acest lucru însă democraţii nu vor să-l recunoască. Dimpotrivă, pasează vina pe umerii prostimii.

Cuvântul „coaliţie” a căpătat, pentru majoritatea simpatizanţilor partidelor democratice, o semnificaţie lugubră. Încă din 2005„democraţii” au început să folosească eronat acest cuvânt, doar pentru a-şi ascunde intenţiile meschine şi a-şi justifica lipsa de voinţă şi incapacitate de a soluţiona problemele stringente ale Republicii Moldova. Cuvântul respectiv le-a permis să mimeze patriotismul şi grija faţă de popor. „A nu face coaliţie cu PCRM” în Parlament a devenit un act de eroism şi un gest de onestitate. Susţinătorii partidelor prodemocratice şi proeuropene au preluat această sintagmă, pe care o folosesc patetic în „dezbaterile politice” în stradă, acasă sau la locul de muncă.

Într-o societate cu adevărat democratică un Parlament „pestriţ” este un fenomen firesc. Este conform democraţiei accederea în Parlament a mai multor forţe politice, pentru că numai aşa interesele întregii societăţi pot fi echitabil reprezentate. Şi dacă aproape jumătate din populaţia Republicii Moldova optează pentru Partidul Comunist, atunci ce drept au alte partide, cu un număr de susţinători inferior, să declare tranşant „Nu, Coaliţiei!” E constituţional? Parlamentul este locul unde toţi aleşii poporului, indiferent de ideologiile politice împărtăşite, trebuie să coopereze şi să găsească soluţii pentru problemele cetăţenilor. Iată ce au refuzat să însuşească politicienii democraţi şi comunişti. Nu pentru că e greu, ci pentru că nu e convenabil, din perspectiva propriilor interese. Dacă partidele democratice consideră că PCRM este un pericol pentru viitorul Republicii Moldova, de ce atunci acesta a fost legiferat? De ce, în condiţiile în care democraţii refuză orice colaborare cu PCRM, nu întreprind nimic pentru a-l scoate în afara legii? De ce democraţii nu au demonstrat alegătorilor PCRM că sunt mai buni, mai corecţi şi mai competenţi decât comuniştii? Oare 19 ani de independenţă nu au fost suficienţi pentru a combate gândirea perimată şi stereotipurile societăţii? Asupra acestor subiecte ar trebui să mediteze susţinătorii şi simpatizanţii partidelor democratice, înainte de a-i insulta pe votanţii PCRM.

O coaliţie dintre partidele democratice şi Partidul Comunist, în actualele ocurenţe politice, nu este o crimă, aşa cum se interpretează, ci o necesitate. Coaliţie înseamnă înţelegere, şi nu trădare. Ambele tabere, şi comunistă şi democrată, nu au putut ajunge la un consens, deoarece şi-au dorit, în egală măsură, fotoliul de preşedinte. Ei au pus mai presus de interesele poporului, interesele personale şi l-au târât, fără nicio remuşcare, printr-un referendum şi un scrutin istovitor. Nu este problema cetăţeanului că politicienii nu-şi pot depăşi ambiţiile şi orgoliile. A fi deputat este o meserie grea, care revendică, suplimentar capacităţilor profesionale, abilităţi de comunicare şi negociere. Parlamentul este locul discuţiilor divergente, dar şi cooperării eficiente. Culoarea politică a aleşilor poporului nu trebuie să fie un impediment în luarea deciziilor care vizează siguranţa şi bunăstarea populaţiei. Şi dacă deputaţii  nu pot ajunge la un consens, înseamnă că nu-şi merită statutul. Din păcate, până când cetăţenii nu vor deschide ochii la tertipurile actualei clase politice, şi nu-i va cere socoteală pentru gafele făcute din incompetenţă sau intenţionat, criza politică şi criza constituţională vor fi mereu pe agenda politică a Republicii Moldova. Dizolvarea Parlamentului nu este soluţia optimă pentru stăvilirea comunismului, de moment ce PCRM se menţine în topul preferinţelor politice ale cetăţenilor. Partidul Comunist va dispărea atunci când democraţii vor avea curajul să-l scoată în afara legii şi vor întreprinde măsuri concrete şi vizibile pentru redresarea economică a ţării. Din păcate, nu avem nici democraţie, şi nici democraţi, doar nişte mutanţi politici, creaţi pe ruinele colapsului sovietic. Iar asta înseamnă încă zeci de ani de agonie politică şi economică…

Iraq – ţara care, pe parcursul mai multor decenii, a fost considerată drept un centru de instabilitate în Orientul  Mijlociu şi un pericol pentru Occidentul „civilizat” şi paşnic.  Astăzi se pare, acest stat independent (independenţă pe care poporul irakian o „datorează”  în mod special Marii Britanii), creat forţat pe ruinele Imperiului Otoman, nu mai reprezintă o ameninţare.  Brigăzile combatante ale SUA, care au invadat Iraqul în 2003, pentru a anihila regimul inuman şi terorist al lui Saddam Hussein, şi-au încheiat cu „succes” misiunea.  Totuşi, 50 de mii de militari americani vor rămâne în Iraq până la sfârşitul anului 2011, timp în care vor instrui şi vor acorda asistenţă tehnică forţelor de securitate irakiene. Aceştia fac parte dintr-o operaţiune combatantă,  numită „New Down”, iar sarcina lor este de a asigura securitatea civililor. SUA par să fie mulţumite de rezultatele misiunii militare, cel puţin aşa a dat de înţeles preşedintele american Barack Obama. Acum poporul irakian este liber să-şi ia în mâini propriul destin şi să-şi decidă viitorul.

Chestiunea „viitorului Irakului” însă este destul de controversată, pentru că însăşi noţiunea de „viitor” este înţeleasă diferit, pe de o parte de arabii sunniţi, şiiţi şi kurzii  irakieni, iar pe de altă parte de comunitatea internaţională. Dacă ar fi existat un consens în privinţa viitorului acestor etnii şi grupuri religioase, astăzi ar fi existat un start kurd şi un stat arab, unde şiiţii şi sunniţii s-ar fi bucurat de drepturi egale. De ce după primul război mondial a fost creat statul Irak şi menţinut forţat până în prezent? Când Marea Britanie va răspunde sincer la această întrebare, şi va recunoaşte că tratatele încheiate după prăbuşirea imperiului otoman, (în temeiul cărora a fost creat şi gestionat  Iraqul) au generat şi alimentat instabilitatea politică şi economică a Iraqului atunci „criza irakiană” va fi soluţionată.

Apariţia statului Iraq

În ianuarie 1916, înainte de sfârşitul primului război mondial şi prăbuşirea Imperiului Otoman, parlamentarul britanic, Mark Sykes şi reprezentantul Guvernului francez, Francois Georges Picot au discutat la Londra despre împărţirea zonei de influenţă în regiune. Ca urmare s-a decis ca Franţa să preia controlul asupra Libanului şi Siriei, iar Marea Britanie, asupra provinciilor Basra şi Baghdad. În 1920 Consiliul suprem al Ligii Naţiunilor Unite a legitimat înţelegerea Sykes – Picot, care a decis ca „teritoriile care reprezintă o consecinţă a războiului, locuite de oameni care înca nu sunt capabili să se dezvolte în condiţiile unei lumi moderne vor rămâne sub suveranitatea statelor, care formal le-a guvernat”. Tot în 1920, aliaţii victorioşi (Marea Britanie, Franţa şi Rusia) au semnat Tratatul Sevres, care prevedea şi crearea statului kurd. Spre tragedia kurzilor,  visul lor a fost zădărnicit de realităţile geopolitice. O mişcare naţionalistă din Turcia, condusă de Mustafa Kamal Ataturk a restabilit forţat controlul asupra teritoriului locuit de kurzi din regiunea de sud a Turciei. Ataturk a invadat  şi Mosul, o regiune care conţine impunătoare rezerve de petrol. De dragul petrolului Marea Britanie a stăvilit planul lui Ataturk  şi a încorporat Mosul, alături de Bagdad şi Basra,  în statul modern Irak.

Hegemonia britanică

În 1924, la scurt timp după semnarea tratatului anglo – iraqian, Marea Britanie a preluat în Iraq controlul politic şi economic. Britanicii au instituit un regim monarhic şi au susţinut dominaţia politică a sunniţilor. Hegemonia britanică a generat un sentiment general anti-britanic şi naţionalismul arab. Regele Regatului Iraq, Faisal bin al-Hussein bin Ali al-Hashemi, care avea menirea să construiască unitatea poporului iraqian, nu putea acţiona din cauza unei realităţi dure: poporului iraqian vroia să se elibereze de dominaţia şi puterea britanică. Faisal a explicat atunci această situaţie astfel: „În Iraq nu există popor iraqian, dar o masă de oameni lipsită de simţul patriotismului şi aspiraţii comune, adepţii ticăloşeniei, expuşi anarhiei şi predispuşi să se răscoale împotriva oricărei guvernări”. Dominaţia Marii Britanii în Iraq a instituţionalizat violenţa, ca instrument politic, proces care a început cu „ideile despre ordine” şi a culminat cu regimul lui Saddam Hussein.

Gafele Marii Britanii

Problema irakiană nu este de sorginte teroristă.  Această „definiţie” a fost formulată şi extrapolată abil de Statele Unite în ultimele decenii. De la bun început s-a profitat de neputinţa oamenilor abandonaţi pe ruinele Imperiului Otoman şi s-a mers ostentativ împotriva voinţei şi doleanţelor pe care ei le împărtăşeau. Instabilitatea politică din Iraq şi eşecul unei ordini constituţionale este rezultatul intereselor egoiste ale Occidentului. Marea Britanie se face vinovată de faptul că a ataşat provincia Mosul, locuită de kurzi (etnici iranieni), la cele populate de arabi – Baghdad şi Basra şi a încercat să integreze o etnie majoritară într-o entitate largă arabă. Această combinaţie a generat un şir de confruntări între etnii. Toţi liderii iraqieni au folosit violenţa pentru soluţionarea problemei respective, însă fără succes. De asemenea, Marea Britanie a favorizat minoritatea sunnită, în defavoarea şiiţilor, care reprezintă majoritatea, ceea ce a împiedicat crearea unui guvern reprezentativ.

Iraq -  instrument geopolitic

În perioada 1924 – 1932 kurzii şi arabii şiiţi erau solidari, pentru că îşi doreau anihilarea dominaţiei britanice. Însă după obţinerea independenţii faţă de Marea Britanie ei nu au reuşit să formuleze o viziune împărtăşită despre identitatea naţională a Iraqului, fapt care i-a dezbinat. La toate acestea se adaugă şi rivalitatea dintre arabii sunniţi şi şiiţi. Dacă kurzii nu şi-au dorit niciodată să participe la crearea noului stat Iraq şi constant s-au opus conducerii de la Bagdad, atunci arabii au dus o luptă acerbă pentru puterea politică şi economică din Iraq. În această dispută Occidentul i-a susţinut pe sunniţi, iar Iranul, după anul 1980, pe şiiţi, fapt care a avut un impact negativ asupra vieţii irakienilor. Mai mult, în războiul irako – iranian din 1980 – 1988,  provocat de pretenţiile teritoriale ale conducerii irakiene, SUA (alături de URSS, Franţa, ţările arabe, Brazilia, Egiptul) i-a susţinut pe iraqieni. Gestul americanilor a fost determinat atunci de ruperea relaţiilor politice şi economice cu Iranul, un fost aliat important şi tendinţa de a-şi menţine influenţa în Orientul Mijlociu. Statele Unite au sperat atunci că războiul va slăbi noul regim de la Teheran, şi va crea premise pentru răsturnarea acestuia. Rămân deocamdată o enigmă adevăraţii autori ai atacului irakian asupra Iranului. Oficial conducerea de atunci a Irakului a luat această decizie. Totuşi pare ciudat ca un stat incoerent politic şi economic, cu conflicte etnice şi religioase la ordinea zilei să atace o ţară cum este Iranul, care în ciuda instabilităţii politice din acea perioadă, era consolidată, destul de bine, economic şi militar. În condiţiile în care Iranul a încetat să se mai supună Statelor Unite,  iar liderii politici de la Bagdad aveau statut de marionete, războiul iraqo – iranian nu pare a fi deloc întâmplător.  Cert este că acest război, dincolo de faptul că s-a soldat cu peste un milion de morţi şi a dus prejudicii economice de 1000 de bilioane de dolari, pentru ambele tabere,  a tulburat şi mai mult relaţiile dintre grupurile etnice şi religioase din Iraq.

Intervenţia americană în Iraq

Când SUA au intervenit în Iraq în 2003,  acolo exista, de facto, o confruntare deschisă dintre sunniţi şi şiiţi, şi o totală lipsă de supunere a kurzilor. Arabii sunniţi şi suiţi erau dezbinaţi de diferenţele religioase. Şiiţii nu puteau accepta postura de subordonare faţă de sunniţi, care deţineau controlul asupra puterii economice şi politice din Iraq. De asemenea, şiiţii erau revoltaţi de ideologia naţionalistă, adoptată şi promovată de regimul sunnit. Pentru sunniţi, ei erau ereticii, de sorginte persană, care puneau în pericol unitatea lumii arabe. Şiiţii se opuneau viziunii sunniţilor arabi de a unifica lumea arabă. Pe de altă parte, sunniţii vedeau în şiiţi pericolul extinderii influenţei iraniene în Iraq. Această situaţie este actuală şi astăzi, şi va continua atâta timp cât comunitatea internaţională nu va recunoaşte dreptul la autodeterminare a sunniţilor, şiiţilor şi kurzilor. Dacă acesteia atât de mult îi pasă de valorile democratice şi pacea mondială, atunci nu ar trebui să fie deranjată de dispariţia statului Iraq, unica soluţie pentru  siguranţa şi bunăstarea „orfanilor” defunctului Imperiului Otoman. În ce îl priveşte pe Saddam Hussein  – cauza intervenţiei americane în Iraq – el a avut ghinionul să fie manopera acestei realităţi,  un personaj rebel, care nu vroia să se supună Occidentului. În realitate problema nu era liderul irakian, ci tabloul socio-politic din Irak, care periclita interesele economice americane în regiune.

Lupta pentru petrolul iraqian

Neoficial, interesul american în Iraq nu a fost diferit de acel implementat actualmente în Afganistan – de a controla Orientul Mijlociu şi a resurselor naturale, în mod special petrolul. Oficial însă, în Iraq americanii au încercat să anihileze activitatea organizaţiilor teroriste Al- Qaeda (o mişcare sunnită) şi Hezbollah (o mişcare şiită). Iraq este a patra ţară din lume (după Arabia Saudită, Canada şi Iran) după rezervele de petrol -  circa 115 bilioane de barili. Departamentul energetic al SUA a estimat că în Iraq există resurse de petrol neexploatate, într-o cantitate de aproximativ 100 bilioane de barili. Interesul, în orice invazie, este că războiul va reduce temporar  aprovizionarea cu petrol. Iraqul vinde circa doua milioane de barili pe zi, pe piaţa mondială, iar pierderile temporale duc la creşterea preţurilor mondiale la petrol. În perioada post-Saddam, dacă  la extragerea petrolului ar fi fost folosite noi tehnologii, producţia iraqiană de petrol ar fi crescut de la trei milioane de barili zilnic, la şase – opt milioane. Asta ar fi redus din posibilităţile Arabiei Saudite de a manipula piaţa globală de petrol, iar Iraq-ul ar fi devenit un amortizator, în cazul reducerilor neaşteptate a petrolului. Până la urmă, de instabilitatea politică din Iraq au de câştigat toţi „jucătorii” de pe piaţa mondială de petrol. SUA au jucat în tot acest răstimp rolul de strateg. „Afacerea Iraq” însă a avut  mai mulţi complici. De aceea americanilor nu le poţi reproşa în exclusivitate nenorocirile iraqienilor.

Irakienii, victimele intereselor străine

După şapte ani de invazie americană, irakienii nu sunt nici mai democraţi şi nici mai uniţi. Şiiţii şi sunniţii se urăsc, iar kurzii nu sunt nicidecum emoţionaţi de „regimul constituţional” de la Bagdad. A afirma că SUA au creat un start bun pentru stabilitatea politică a Iraqului şi unitatea poporului iraqian este o curată escrocherie. Militarii americani nu au reuşit decât să consolideze ura irakienilor faţă de Occident şi discrepanţele etnice şi religioase. Poporul irakian va fi hărţuit în continuare de lupta pentru puterea politică şi supremaţia religioasă dintre arabii sunniţi şi şiiţi, luptă susţinută indirect de SUA,  Iran şi Arabia Saudită.  Statele Unite vor face tot posibilul să-i protejeze pe liderii politici subordonaţi intereselor americane în regiune,  Iranul va alimenta revolta şiiţilor, pentru a-şi impune influenţa în zonă. Arabia Saudită, va face acelaşi lucru, doar că sub pretextul protejării sunniţilor –  aliaţii politici ai Occidentului.

]]> http://diminet.wordpress.com/2010/09/05/iraq-%e2%80%9ecobaiul%e2%80%9d-geopolitic-al-occidentului/feed/ 6 diminet http://diminet.wordpress.com/2010/06/24/kargazii-sunt-sacrificati-de-propria-elita-politica/ http://diminet.wordpress.com/2010/06/24/kargazii-sunt-sacrificati-de-propria-elita-politica/#comments Thu, 24 Jun 2010 19:41:37 +0000 diminet http://diminet.wordpress.com/?p=357 ]]> „Accesul la resursele Asiei Centrale şi distribuirea lor este motivul care suscită ambiţiile naţionale, motivează interesele corporatiste, reaprinde pretenţii istorice, reînvie aspiraţii  imperiale şi alimentează rivalităţi internaţionale”. (Zbigniew Brzezinski „Marea tablă de şah”)

Tensiunile politice din Kârgâstan, care perpetuează deja de 20 de ani, reprezintă rezultatul strategiilor  geopolitice, aplicate  în ultimele două decenii în Asia Centrală de SUA, Rusia, China, India, Japonia şi UE. În lupta pentru  coroborarea şi materializarea propriilor interese  a fost antrenată elita politică kârgâză, care a schimbat priorităţile pe termen lung ale Kârgâstanului pe avantajele politice şi financiare  personale de scurtă durată.  Revoluţia lalelelor din martie 2005, lovitura de stat din aprilie curent, succedată în iunie de conflictul dintre kârgâzi şi uzbeci sunt părţi intrinseci ai acestui tablou. Circumstanţele în care aceste evenimente s-au desfăşurat şi evoluat relevă o „ciocnire” a intereselor americane şi ruseşti în regiune. Kârgâzii, fără voia lor,  au fost implicaţi în lupta pentru o democraţie iluzorie şi în conflicte interetnice virtuale .

Elita politică kârgâză, un „mutant” al colapsului sovietic

Problema Kârgâstanului, aidoma altor state post-sovietice, rezidă în faptul că suveranitatea şi independenţa a fost construită de o elită politică instruită în şcolile de partid ale defunctei URSS. Reprezentanţii ei  au fost educaţi după principiul loialităţii faţă de imperiu, şi nu faţă de propriul popor. Colapsul sovietic a revendicat un comportament şi o moralitate politică în conivenţă cu noi valori şi priorităţi, necunoscute până atunci. De aceea, politica internă şi externă  a noilor state independente a evoluat în dependenţă de nivelul de patriotism al elitei politice şi a capacităţii de ajustare la noile realităţi.  Liderii politici ai Kârgâstanului, Askar Akayev şi Kurmanbek Bakiyev, ambii înlăturaţi de la putere de o elită fragmentată şi coruptă, nu au fost nici patrioţi, şi nici pragmatici din perspectiva politicii externe. Unica diferenţă este că primul a fost loial Rusiei, iar al doilea, ajuns la „cârma” Kârgâstanului cu ajutorul unei revoluţii finanţate de Occident, a încercat să mimeze concomitent  o prietenie pro-rusă şi pro-occidentală. Bakiyev nu a limitat posibilităţile de influenţă a Rusiei în Kârgâstan, dar a oferit mai mult spaţiu de manevră pentru SUA, mişcare inoportună în viziunea  Kremlinului.

Lalelele  lui Bakiyev

Evenimentele din  7 aprilie şi 11 iunie 2010 din Kârgâstan nu sunt deloc întâmplătoare şi nici nu se se complimentează.  Sunt două acţiuni diferite, iniţiate şi gestionate de doi actori diferiţi,  care îşi au sorgintea în anul 2005.  Cinci ani în urmă kârgâzii au fost „ameţiţi” de promisiuni democratice despre un viitor echitabil şi prosper. Opoziţia kârgâză, alcătuită în mare parte din specimene obsedate de putere politică şi financiară, şi-a unificat forţele în jurul premierului  de atunci, Kurmanbek Bakiyev şi a organizat revoluţia lalelelor. Revolta a început la fel în sudul Kârgâstanului, în oraşul Osh, iar mai târziu,  în Jalal Abad. Drept motiv a servit presupusa „falsificare a alegerilor”, care l-a făcut învingător pentru a treia oară pe pro-rusul Askar  Akayev. Apropo, criticile privind  frauda electorală au fost cel mai vehement articulate de Bakiyev şi camaradul său  de luptă în numele dreptăţii şi democraţiei, actualmente, preşedinte interimar al Kârgâstanului, Roza Otunbaeva. Uzbecii din sudul Kârgâstanului se revoltau din cauza lipsei democraţiei, falsificării scrutinului şi corupţiei. Chestiunea „drepturilor  şi problemelor minorităţilor”, abordată imediat după revoluţie,   în „perioada de glorie” a lui Bakiyev,  nu a fost disputată atunci şi nici nu a constituit subiect de slogan.  Ex- prim-secretarul consiliului orăşenesc din Jalal Abad, inginerul Kurmanbek Bakiyev,   a fost preşedintele Alianţei electorale „Mişcarea oamenilor din Kârghâstan” . Un suport imens l-a obţinut din sudul ţării. Aşadar, obiectivele revoluţiei lalelelor, din seria „revoluţilor colorate”,  de marcă occidentală,  au fost atinse. Askar  Akayev a găsit protecţie la Moscova, iar Bakiyev a devenit preşedinte. Acesta a făcut  tentative de a consolida relaţiile politice cu SUA, în special în contextul operaţiunii SUA în Afganistan „Libertatea de durată”.  Kârgâstanul a acordat un suport esenţial SUA în lupta împotriva terorismului internaţional, prin acordarea mai multor facilităţi, cum ar fi survolarea spaţiului aerian şi prelungirea termenului de staţionare a forţelor armate americane în Kârgâstan.

Revanşa Rusiei

Pentru a evita consolidarea influenţei americane în regiune, Rusia a început să acţioneze.  În calitate de momeala a fost folosită elită oportunistă kârgâză, creată pe ruinele colapsului sovietic.  La doar un an de la investirea lui Bakieyv, opoziţia a început să-l acuze de corupţie, intimidarea oamenilor de afaceri, cenzurarea mass-mediei şi asasinarea politicienilor. De asemenea, minoritatea uzbecă s-a revoltat împotriva retoricii naţionaliste a preşedintelui şi a cerut guvernului să adopte o politică clară  despre drepturile minoritare. Ea a atenţionat conducerea despre amplificarea urii interetnice în Kârgâstan şi i-a incriminat  incapacitatea de a lupta împotriva corupţiei. Totodată aceasta a cerut o reprezentare majoră în sistemul judecătoresc, executiv şi legislativ, susţinerea masivă a activităţilor culturale şi instituirea limbii uzbece drept limbă de stat. Este simplu  să distingi un conflict proiectat de SUA,  de unul  elaborat de Rusia. Când americanii provoacă şi alimentează disensiuni, revolte, revoluţii, atunci  revendicările oamenilor vizează subiecte precum democraţia, libertatea  şi drepturile omului, corupţia, crimă împotriva umanităţii şi terorism. Elementul distinctiv în proiectele conflictuale şi revoluţionare ale ruşilor este cel al urii şi discriminării interetnice. Tocmai de aceea, în 2005, La Oş şi Jalal Abad, minoritatea uzbecă nu a invocat subiectul etnic, ci unul al democraţiei.

Conflictul din Osh, un contraatac?

Rusia şi-a atins scopul pe şapte aprilie 2010. Reticenţa şi calmul de care a dat dovadă a trădat-o. Un aport în procesul de deconspirare l-a avut şi preşedintele interimar, Roza Otunbayeva, care a solicitat insistent Rusiei să contribuie la stabilizarea situaţiei politice din Kârgâstan. Conflictul interetnic din Osh, soldat cu peste 200 de morţi şi circa 100 de mii de refugiaţi ar părea să fie manopera Rusiei. Doar că acest scenariu  nu prea îşi are rostul  după răsturnarea lui Bakiyev. Firesc ar fi trebuit să se întâmple înainte de şapte aprilie, dacă ruşii atât de mult şi-ar fi dorit să se dea în spectacol. În plus,  conflictul nu a avut la baza nicio revendicare, spre deosebire de 2005.  Dacă revoluţia lalelelor a pornit din Osh, atunci revanşa pentru pierderea  unui regim comod ar fi trebuit să vină din aceeaşi direcţie.  Uzbekistanul, spre deosebire de Kârgâstan, are o atitudine mai ostilă faţă de Rusia, dar mai deschisă faţă de SUA. Elita politică uzbecă  tinde să transforme Uzbekistanul într-un stat naţiune modern, şi este decisă  să nu mai revină vreodată la statut colonial. Posibil Uzbekistanul  este  complice în jocul geopolitic al Washingtonului . SUA are nevoie de un conflict în această regiune, pentru a-şi justifica prezenţa militară şi lupta împotriva terorismului, traficului de droguri şi de fiinţe umane. Nemulţumirea Rusiei faţă de baza militară americană din Kârgâstan, exprimată frecvent în ultima perioadă şi înlăturarea lui Bakiyev ar fi putut determina SUA să provoace diferendul etnic din Osh.

Contextul intereselor ruso-americane în Asia Centrală

Asia Centrala este un pivot regional important al lumii. Este situat în inima spaţiului eurasiatic şi reprezintă o conexiune între economiile largi şi dinamice ale Chinei, UE, India, Japonia şi Rusia. Toate aceste puteri urmăresc scopul de a controla resursele energetice şi de a câştiga puncte-cheie în sfera comercială şi industrială din regiune. Lupta acerbă însă pentru menţinerea influenţii în Asia Centrală este dusă de Rusia şi SUA. În scopul protejării propriilor interese geopolitice ambele puteri  susţin elitele şi structurile politice locale, confruntare care se răsfrânge negativ asupra stabilităţii politice şi economice din statele central-asiatice. Oficial, atât Rusia cât şi SUA îşi argumentează prezenţa în regiune prin necesitatea asigurării securităţii şi înfruntării ameninţărilor din partea Iranului şi Afganistanului.  Suplimentar, Rusia mai invocă şi motivul protejării minorităţii ruse. La rândul lor, SUA sunt preocupate nu doar de petrolul caspic şi controlul Chinei şi Iranului, dar şi de imperialismul rus. Oficialii americani mizează  că apropierea dintre Statele Unite şi cele din Asia Centrală va limita acţiunile Rusiei în regiune.

]]> http://diminet.wordpress.com/2010/06/24/kargazii-sunt-sacrificati-de-propria-elita-politica/feed/ 4 diminet